Nemuritorul

Sorry pentru absenta. Scriu din nou fiindca am chef de scris, fiindca n-am somn si, cel mai important, fiindca am vazut cum altcineva si-a omorat blog-ul in ciuda rugamintilor fanilor. Si mi-am zis ca toate lucrurile bune dispar, asa ca macar cele rele sa ramana, adica eu. (Nu dau nume referitor la cine si-a omorat blog-ul, dar stie ea.) Promit sa dau mai multe explicatii alta data. Acum sa povestesc ce patesc eu de fiecare data cand ma duc la pariuri. Nu chiar “de fiecare data”, da intotdeauna cand cel/cea de acolo nu isi mai aduce aminte de mine. Dialogul suna cam asa:

Eu: – Sarut mana, poftiti biletul!

Ea (se intampla sa fie si barbati dar foarte rar): – Ai 18 ani?

Eu: – Daaaa, de vreo cinci ani am 18.

Ea (uitandu-se la rucsacul-ghiozdanul meu din spate): – Pe bune?

Eu: – Nu, pe buletin (nu ma pot obisnui cu termenul Carte de identitate).

In general asta e de ajuns, dar uneori chiar scot buletinul ca sa arat ca am aproape 24 de ani. De aici se pot trage doua concluzii. Prima ar fi ca alea/aia sunt prosti. Foarte prosti. A doua concluzie ar fi ca eu arat foarte tanar. Asta nu poate decat sa ma bucure. Mi-am zis ca daca mi se mai intampla asa ceva si cand voi avea 30 de ani, inseamna ca sunt nemuritor si trebuie sa am mare grija la cei care imi vor zbiera violent; “There can be only one.”

Cam atat deocamdata. Scriu eu mai tarziu ceva….. sau nu.

Serios despre adulti

Nu ştiu de ce, dar încep să detest adulţii pe măsură ce mă afund, ca vârstă, în universul lor. Pe vremea când eram la şcoală, atât în liceu cât şi în generală, doream sa par un om mare. Tin minte ca pe atunci ma nemultumea situatia de leguma in care ma aflam. Asa ma simteam eu intr-o lume in care minorii nu au nici un drept si nu prea sunt perceputi ca niste oameni. Si toate acestea in conditiile in care familia nu mi-a dat prea multe motive sa ma simt nedreptatit. Cand aveam vreo 5 ani, m-am dus la alimentara sa-mi cumpar fondante. Eram vesel fiindca mama imi daduse mai multi bani si imi daduse voie sa iau fondante de toti. Dar vanzatoarea nu a vrut sa ma serveasca. Mi-a spus sa vin cu mama, ca altfel nu imi da nici o bomboana. Acela a fost primul moment pe care mi-l amintesc, in care am sesizat dezavantajele de a fi mic.

Toata viata mea de elev a fost o continua lupta ca sa par adult, sa par ca merit sa fiu luat in consideratie mai mult decat ceilalti. Din aceasta cauza purtam costum la liceu si incercam sa par mare. Nu mi-am permis nici una dintre nebuniile adolescentei, fiindca asta ar fi dovedit tuturor, dar in primul rand mie, ca sunt doar un copil. Dar acum adultii imi fac greata.

Cand eram copil incercam sa imit felul lor de a fi, de a vorbi si de a judeca doar ca sa fiu recunoscut ca om, ca un partener egal. Si mi-a reusit jocul. Acum observ oamenii mari prin ochii unui om care este deja acolo si se uita in jur. Si sa fiu eu al dracului daca imi place ce vad.

Adultii au un anumit mod de a interpreta orice cuvant, orice intamplare, care ma innebuneste (si nu in sensul bun al cuvantului). Pentru ei totul este serios, vor sa fie sau sa para mereu seriosi, mereu ingrijorati si responsabili. Daca doar vor sa para ar fi bine, deoarece ar insemna ca, de fapt sunt altfel. Grav este doar cand asa sunt ei.

Ma supara faptul ca sunt invidiosi. Daca tu muncesti ca un apucat de ce trebuie sa faca toti la fel? Doar ca sa te simti tu bine? Sau sfaturile pe care le dau altora. Mereu cauta sa te plaseze sub nivelul lor sau macar sa te faca sa crezi ca iti sunt superiori cu ceva. Ce dracu’, viata nu e Formula 1, obsedatilor. Dar cel mai mult imi plac in momentul in care interpreteaza ceea ce faci. Daca ai intarziat – nu esti serios, daca nu esti ordonat – nu esti responsabil. Poate asa am avut eu chef azi, sa intarzii si sa fur o ceapa. Parca tu nu faci nimic? Greseala este a mea ca te-am lasat sa stii. Dar eu nu ma ascund atat de bine ca tine. Nu am alt rand de haine pentru fiecare principiu contradictoriu. Mie imi place sa fiu eu. Tu cand ai fost ultima data tu?

Imi permit sa spun tot ce spun fiindca sunt adult. Ar trebui sa demonstreze ca sunt retardat ca sa nu insemne nimic ceea ce spun. Si le-ar fi cam greu. Am fost primul din clasa mereu si am luat toate examenele la care m-am prezentat, si nu au fost putine. Pe multi dintre adultii pe care ii vad ii cunosc, adica nu ii cunosc, dar ii stiu. Unii mi-au fost colegi, pe altii i-am vazut in situatii penibile care se repetau atat de des incat nu erau doar intamplari. Si toti sunt acum seriosi, responsabili, moralizatori, imi spun mie sa ma maturizez. Eu eram matur cand voi va jucati in noroi in fata blocului. Mie mi-a ajuns. Acum ma gandesc pana cand va voi suporta. Intrebati-va cand voi incepe sa va omor. Daca ar citi un adult ceea ce am scris fie ar suna la politie, fie la salvare. S-ar interba contrariat: „Cum s-a putut gandi la asa ceva? Sa omori oameni! Ce nebunie!”. Eu i-as raspunde ca nebunia este doar in capul lui, fiindca a ajuns sa nu mai inteleaga o gluma. Eu nu trebuie sa ma imbat ca sa rad.

Am o teorie in care cred si care imi spune ca oamenii nu se schimba. Cred sincer ca oamenii nu se schimba. Ajung doar sa pozeze mai bine, se prefac mai bine, dar nu se schimba. Aceasta era teoria mea in care inca mai cred. Adultii nu sunt oameni, sunt o specie extraterestra.

Nu ma apucam eu asa, de nebun, sa scriu eseuri despre adulti la ora 2 noaptea, daca nu ma impresiona ceva. Mi s-a mai intamplat, dar nu asa. Nu la acest nivel. Iar faptul care m-a impresionat a fost discutia la telefon cu Lumea.

Cel mai rau lucru care ti se poate intampla este sa-ti pierzi prietenii. Si eu cam stiu ce inseamna sa ti se intample lucruri rele. (Sau poate nu sunt destul de matur ca sa-mi dau seama ce mi se intampla. HA HA HA). Mi se mai intamplase sa pierd prieteni. Nu in sensul ca ar fi murit vreunul, dar s-au schimbat atat de mult, incat nu ii mai recunosc. Stiti, se intampla sa nu te intalnesti cu un prieten un an sau doar cateva luni si apoi sa il vezi din nou. Mi s-a intamplat si mie, dar in doua cazuri nu am putut decat sa raman siderat. Prietenii mei murisera, iar eu habar n-aveam cine erau oamenii care aratau ca ei. E una sa se schimbe un om si e cu totul altceva cand este un alt om. Mimica, gesturi, vocabular, amintiri, tot.

Cel mai tare dor amintirile. Fie el, cel care a fost prietenul tau, nu isi aminteste nimic, fie isi aduce aminte, dar din partea lui se vede altfel. Atunci ma simt singur si incerc sa ma agat de ultimele fire din ceea ce a fost. Prefer sa rup relatiile cu un prieten care nu mai exista si sa-mi amintesc din cand in cand cum a fost, decat sa constat in fiecare zi ca nu mai este.

Aseara am sunat Lumea. Da, pe ea, marea mea dragoste, tarmul la care speram mereu sa ajung (stiu ca suna patetic, dar e adevarat). Din pacate am ajuns prea tarziu. Nu am mai gasit decat niste adieri din ce-a fost, intr-o duhoare de ce este. Vocea mi s-a parut la inceput neschimbata, dar nici macar atat nu ramasese. Capatase o inflexiune metalica si rece, sobra, ca si cum ar fi tinut o lectie pentru a mia oara. Apoi modul in care suna vocea ei in fiecare cuvant, felul in care bagateliza lucruri care altadata erau atat de importante pentru ea, toate acestea m-au facut sa-mi tremure inima de spaima, ca intr-un film de desene animate.

Am discutat despre putine lucruri, dar totusi am stat 28 de minute la telefon. Stiam ca asa va fi si ma gandeam sa-i aduc aminte la sfarsit ca asa se intampla si acum patru sau cinci ani, dar m-am abtinut. Eu i-am spus despre incercarea mea de a preda, despre rata la banca si despre motanul meu cel gras si lenes. Ea nu mi-a zis decat ca punea masina de spalat, ca nu a plecat in strainatate vara aceasta si ca ar trebui sa ma angajez.

Stiam ca totul va fi altfel inca inainte sa dau acel telefon. Nu oricine poate vorbi cu altcineva dupa un an ca si cum nu ar fi trecut decat o zi. Dar nu ma asteptam la asa ceva. Spre exemplu, cand i-am spus ca ma cauta de la banci fiindca nu am platit ratele si ca eu stiam ca asa se va intampla, Lumea mi-a zis: „Nu ma intriga faptul ca nu platesti ratele, ci faptul ca ai planuit sa nu platesti. E cel putin ciudat din partea ta.” In glasul ei nu se distingea nici o urma de concesie sau de gluma. Era doar critica, putin revoltata si putin speriata, ca si cum asta ar fi afectat-o pe ea intr-un fel, sau ca si cum eu as fi avut vreo datorie neplatita la ea. Cu siguranta nu era aceeasi Lume care cumpara parfumuri furate din afara si care se lauda oarecum cu faptul ca ii cunoaste pe cei care care se ocupa cu astfel de treburi.

Prietenia se termina acolo unde incepe minciuna. Si nu ma refer la micile minciunele pe care le spunem zilnic, ci la acele minciuni pe care trebuie sa le spui ca sa pari in regula, ca sa nu te certi sau ca sa tii pe cineva linistit. In cazul cu Lumea si cu ratele la banca, cum as fi putut sa-i spun: „Si ce pot sa-mi faca bancile? Nu stiu unde stau, nu pot sa-mi ia nimic.”. As fi putut sa incerc, dar nu as fi fost multumit cu ceea ce urma sa aud. Asa ca am mintit. I-am zis ca nu am planuit, ca am fost dat afara, dar ca m-am gandit ca se poate intampla sa nu mai pot plati la un moment dat si doar atat. Acum regret ca nu i-am povestit cum am falsificat adeverinta, cum am renuntat la servici de buna voie si nesilit de nimeni si ca stiam cu patru luni inainte sa obtin creditul ca nu il voi plati. Probabil ar fi facut infarct sau… Domnisoara Chitu este mai deschisa la minte decat ea in astfel de probleme. (Unii stiu cine este Domnisoara Chitu, altii nu, dar vor afla.)

Eu i-am telefonat Lumii ca sa o rog sa puna o vorba buna pe langa mama ei care face pregatire la matematica, sa ma recomande pe mine pentru romana. Dupa cum am simtit eu Lumea la telefon, nici macar nu ii va pomeni mamei sale despre asa ceva. Dar macar am aflat ca malul catre care credeam ca inot nu mai este acolo.

Mi-a spus la un moment dat ca nu m-am schimbat deloc, pe un ton care insemna un repros. Doream sa ii spun ca s-a schimbat ea pentru amandoi, dar am zis doar ca eu incerc sa raman copil, fiindca asa ma simt bine. Si aici am mintit-o. Raman copil fiindca nu pot fi altceva, nu fiindca incerc sau fiindca m-as simti bine. Ea, in schimb, a tinut sa precizeze ca ei nu i-ar place sa fie asa cum era acum cativa ani. Mi s-a parut revoltator ca, la doar 23 de ani, port discutii despre cum am fost. Ce voi mai spune cand voi avea 80 de ani?

M-a amuzat in schimb indemnul Lumii de a ma angaja la o spalatorie de masini. Imi venea sa-i zic: „Du-te tu!”. (Acum, cand scriu aceste randuri, m-a pufnit un ras demn de momente mai bune. Imi si imaginez Lumea spaland masini si intinzand mana dupa bacsis. HA! HA! HA!).

Atunci, imediat dupa ce am inchis telefonul, aveam in cap mai mult din ceea ce mi-a spus Lumea, dar acum nu a mai ramas decat atat, ceea ce am mentionat pana aici. Am patit ca atunci cand mananci o prajitura proasta. Nu tii minte fiecare inghititura, dar stii sigur ca nu ti-a placut. Bineinteles, eu pot vorbi sau scrie despre fiecare intonatie, cuvant, obicei sau rasuflare a Lumii in cele 28 de minute, dar nu ar avea nici o ralevanta pentru ceea ce incerc eu sa comunic aici.

Stateam si ma gandeam pana sa ma apuc de scris. Cat de mult s-a schimbat Lumea de la prima intalnire, cand spunea despre mine: „E dragut!” pana azi, cand ma trimite sa spal masini. Si brusc m-a fulgerat. Au fost multe momente in care i-am spus cat de mult o iubesc, de multe ori mi-am spus mie insumi ca, de-ar fi sa fim impreuna nu as renunta la ea pentru nimic in lume. Intr-adevar, daca am fi fost impreuna si ea ar fi ajuns oricum ceea ce este azi, as fi renuntat la ea gratis.

Vazand Lumea ca a devenit un adult in toata puterea cuvantului, mi-am amintit de alti prieteni pe care i-am pierdut din aceleasi cauze. M-am gandit la Adina si la Alinuta. Apoi m-am gandit la Bogdan, care incepe sa nu mai fie cel pe care il stiam. La fel i se intampla si lui Costel. Doar Mara si Andrei au mai ramas copiii pe care ii stiu de atata timp. Ma intreb cand va veni momentul in care si ei imi vor deveni straini.

Dar sa ma intorc la Lume. Dupa ce am incheiat convorbirea, eram ferm convins de tot ce am scris mai sus. Acum nu mai sunt convins decat 80%. In ciuda tuturor schimbarilor pe care le-a suferit, au fost momente in care am avut impresia ca o recunosc pe fata pe care o iubesc de sase ani. Felul in care mi-a spus ca m-a recunoscut avea ceva melancolic si jovial. Parca ar fi fost bucuroasa ca ne auzim dupa atata timp. Ca si cum mi-ar fi spus: „Oricat ar trece eu tot te voi recunoaste.” Iar la final a fost din nou ea, cea veche. A fost Lumea cea alintata, careia ii trebuia o ora ca sa-mi spuna „Buna noapte”. Am vrut sa-i spun eu acum „Buna noapte”, dar m-am razgandit in ultimul moment. Poate parea o prostie, dar… Si momentele de asteptare de la final, cand fiecare asteptam sa mai spuna celalalt ceva, ceva capital, ceva despre „noi”, acele momente in care repetam „pa”, si „mai vorbim”, si … „Noapte buna!”

Inceputul, sfarsitul, felul in care mi-a spus: „Sa ai grija de tine!”, usoara teama pe care i-am citit-o in glas cand i-am spus ca s-ar putea sa-mi schimb numarul si insistenta ei de a-i da noul numar, (A repetat de 4 ori: „Sa-mi trimiti un mesaj.”), toate acestea m-au facut sa cred ca inca mai este speranta. Si tocmai fiindca mai cred astfel de lucruri sunt atat de diferit de toti adultii care se iau prea in serios. Eu vreau ca discutia de ieri cu Lumea sa nu fie lipsita de speranta, fiindca, mai mult ca sigur e ultima. Eu prefer sa-mi ingrop prietenii decat sa-i vad putrezind.

Rasul e o boala. Ha-Ha-Ha

Ce si-au zis unii: ma, daca ii facem multe comentarii, nu se poate sa nu se simta si sa nu mai scrie ceva. Si au avut dreptate. Nu vreau sa fiu eu cel care indeparteaza zambetul de pe fata celui care se asaza la calculator si imi deschide blog-ul cu speranta ca va gasi ceva interesant. E naspa sa nu ti se intample ceea ce speri.

Apropo de zambet, el e cel ce precede rasul, si uite asa am facut legatura cu post-ul de azi. Eu am o problema, adica mai multe, dar acum vorbim doar despre una. Cand imi e mai naspa si mai naspa, atat de naspa cum nici finalul de la “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” nu e, mie imi vine sa rad. Si rad ca tampitul. Cred ca e ceva nervos sau gen, ca nu ma pot opri. Imi dau seama ca nu e OK, dar nu pot face nimic. Rad ca imbecilul. Hai sa va dau cateva exemple.

Prima oara mi s-a intamplat acum vreo 7 ani. Stateam in chirie intr-un loc, trebuia sa ne mutam si termenul limita era maine. Vorbisem cu cineva pentru inchirierea unui apartament si azi, la ora 23:00 da mama telefon la acea persoana, care spune ca totul a picat, ca nu stiu ce, si, deci, noi nu aveam unde sa ne mutam a doua zi cand trebuia sa plecam. Ce credeti ca faceam eu? Radeam ca dobitocul uitandu-ma la ceilalti cum ma privesc inmarmuriti. Mi se parea comica situatia. Sa trebuiasca sa te muti si sa n-ai unde. E ca si cum ar trebui sa mananci fara gura, comic, nu? Bonus fetele lor care se uitau la mine.

Mi s-a intamplat si cand, peste vreo sase luni, am ajuns sa dorm in fata blocului, fiindca nu mai aveam bani de chirie. Jucam carti cu un prieten si spuneam bancuri. Normal ca radeam, ce sa fac daca bancurile erau bune.

In clasa a XII-a aveam o mare dragoste. Si, la un moment dat, m-am gandit eu ca daca tot se apropie BAC-ul, ar trebui sa clarific situatia (care era de genul: eu te iubesc, tu stii, dar te faci ca ploua) ca sa nu ma distraga nimic de la invatatura. Si, intr-o dupa-amiaza de primavara, am facut eu tot posibilul sa schimb situatia de mai sus, dar nu am reusit. Eu, in loc sa plang (asta am facut mai tarziu), m-am dus la doua foste vecine, am baut putin si m-am distrat ca niciodata (pe una dintre cele doua atunci am vazut-o pentru ultima data. Nu mai stiu nimic de ea.) Am ras atat de mult incat, atunci cand am ajuns acasa si am incercat sa plang din dragoste (nu pentru Mircea Radu) nu prea am putut ca ma dureau toti muschii burtii de la ras. Uite asa am ratat eu un moment innaltator: sa plangi din dragoste. Cu adevarat poetic… HA-HA-HA!!!

Mi s-a mai intamplat si cand am aflat, cu o luna si jumatate inainte de BAC ,ca nu pot sa dau examen la geografie universala, deoarece dau deja la o geografie, cea a Romaniei, si nu se poate de doua ori la acelasi obiect. Mi se parea stupid, ca nu era ACELASI obiect, dar important era de ce nu stiuse directorul meu la timp acest lucru. Raspunsul e simplu: fiindca era, este si va fi dobotoc. Eu eram la Bacau cand am primit vestea. Eram la olimpiada la romana, tocmai ma plimbasem prin oras insotit de colega mea de banca si eram foarte bine dispus. Bineinteles ca m-a socat putin vestea. Adica te pregatesti tot anul la ceva (bine ca nu facusem pregatire cu un profesor, ca altfel ar fi fost si mai rau) si afli in ultimul moment ca nu mai este bine. Atunci colega mea mi-a zis sa dau la matematica, fiindca dadea si ea, si asa am facut si i-am anuntat pe prosti la telefon ca dau la matematica. Directorul imbecil si-a facut cruce (noi nu mai faceam matematica de un an, ca eram la filologie) si a zis ca sunt nebun si m-a intrebat de zece ori pana sa fie sigur ca nu ma razgandesc. Eu nu aveam nici o treaba. Dupa ce m-a lasat in pace, imi imaginam diverse scenarii impreuna cu colega mea. Cum ar fi fost daca as fi picat BAC-ul fiindca am dat la un obiect interzis. HA-HA-HA Sau, cum ar fi fost daca aflam cand intram in sala de examen ca nu pot sa dau la geografie universala. HA-HA-HA reloaded. La un moment dat, unul din profesorii care erau in zona ne intreaba:

– De ce radeti voi acolo?

– Spunem bancuri, am raspuns eu.

– Si poti sa le spui pentru toti?

– Nu, eu fac show doar la banca mea.

Si iar am inceput sa rad.

Cred ca am o boala, dar mie imi place boala mea. Pot s-o pastrez? Promit sa nu dau la nimeni. (Cei care mi-au cerut lucruri, cum ar fi ciocolata, miere de albine, fornetti sau alte chestii stiu despre ce vorbesc.)

P.S. Maine voi scrie lucruri serioase. Daca vreti doar sa va amuzati, puteti sa nu cititi post-ul de maine.

Buna Noapte TM!

Prostie si imbecilitate la servici

Nu am postat nimic de la servici, fiindca ma gandeam ca, in general, eu nu spun lucruri bune despre nimic, deci nici despre servici, si poate citeste cine nu trebuie si ajung somer. Nu m-am convins ca pot injura Plus-ul linistit, dar mi-am facut prea multi draci azi.

La inceputul zilei am discutat despre faptul ca eu am datorii la banca si nu le platesc. Toti imbecilii isi dadeau cu parerea despre ce pot eu pati. Nici macar cand le-am spus ca eu nu am nimic pe numele meu, nu s-au calmat. Teoria lor suna cam asa: Nu stim ce poate sa-ti faca banca, dar, ca tarani prosti ce suntem si care ne temem de tot ce nu cunoastem si nu intelegem, adica de tot, noi nu stim ce iti poate face banca, dar sigur poate sa iti faca ceva si noi te avertizam ca e de naspa. Sa muriti voi in chinuri! Banca poate, in cel mai rau caz, sa imi faca ceea ce le fac damele de companie de pe centura soferilor care nu au timp si loc de mai mult. Spun ca asta e cel mai rau, fiindca am impresia ca vor trimite un barbat pentru job-ul asta.

In timpul programului s-a intamplat sa se sparga o sticla cu ulei in caruciorul unui client. Ala nu si-a dat seama din prima si a intins dara de ulei pe vreo 5 metri. Aici au intrat in actiune colegele mele inteligente. Eu am mai patit asa ceva, pe vremea cand lucram la Fidelio, alt supermarket, dar atunci fusese vorba despre un bidon de 5 litri de ulei care s-a spart pe jos. Deci aveam 5 litri de ceva gras care misunau prin magazin. Atunci i-am venit de hac folosind vreo 12 role de hartie igienica.

Acum, in timp ce eu ma bagasem in depozit ca sa nu fiu pus sa fac ceva despre care stiam ca e rau, colegele mele au luat un mop si au intins uleiul care, probabil, dorea sa viziteze locuri noi. (De fapt ele au incercat sa spele uleiul, dar nu le-a iesit.) Cand au vazut ca materia grasa e tot acolo, au pus in functie masina de spalat pe jos, care are o perie rotativa si o lama de cauciuc pentru strans apa. Dupa ce au intins si mai mult uleiul (Cred ca sperau ca, diluand concetratia uleiului din apa de pe jos, vor reusi sa-l supere atat de tare, incat va pleca acasa singur. Nu le-a iesit.) astfel incat sa fie un patinoar in toata regula, m-au chemat pe mine ca sa mai dau cu masina, ca ele alunecau si nu mai puteau sa controleze masinaria. Eu m-am straduit sa par convins ca fac ceva important si sa imi retin rasul, iar cand am vazut ca sefa a plecat din zona, am oprit operatiunea de slefuire a patinoarului si am sters totul cu servetele. Treaba era rezolvata. De ce dracu’ nu le-a putut trece si lor prin cap asa ceva? Daca se pregateste cineva sa ma critice fiindca nu am zis nimic la momentul potrivit, sa se abtina si sa citeasca in continuare.

Spre sfarsit ma chinuiam sa pun la raft un palet cu faina. Baxurile erau asezate unul peste altul si formau zece picioare dispuse pe doua randuri. Cine a incercat sa puna cuburi unul peste altul pana cand cad, stie ca, mai devreme sau mai tarziu, cad. Si cand cuburile sunt baxuri cu faina, chiar nu vreau sa cada din vina mea. Asa ca il repaletam, adica mutam totul pe un alt palet si le asezam intr-o alta forma, mult mai stabila. Asta pana cand a venit o sefa si mi-a zis ca nu fac bine, ca paletul trebuie lasat asa, ca nu va pica si ca ea nu pune paleti de ieri, ca mine, asa ca as face bine sa o ascult. Normal ca am ascultat-o. Doar ea este proasta sefa si eu nu comentez niciodata la decizia unui sef. Doar ca paletul trecut cu aceeasi faina a fost asezat direct si l-am repaletat eu a doua zi, fiindca am fost rugat: “Valentin, fa-i ceva ca se darama!”. Am impresia ca maine voi avea treaba cu niste faina. Deci, revenind la treaba cu uleiul, am facut bine ca n-am avut idei publice. Doar sefii au dreptul sa aiba idei.

Cat de imbecil trebuie sa fii ca sa vrei sa speli pe jos tot magazinul cu masina cu care ai intins ulei? Foaaaarte. Asta doreau colegii mei de la mine, in conditiile in care peria rotativa, pe care o presupuneam plina de ulei, nu se poate scoate si spala. Ca sa nu fie responsabilitatea mea, am intrebat o sefa, am facut testul in depozit, sa vedem daca nu lasa ulei, si am trecut la treaba. Doar ca “am uitat” sa cobor peria rotativa (are o maneta care o ridica sau o coboara la nivelul solului). Bineinteles ca si asa alunecam in spatele ei pe ceva ce eu inclin sa cred ca era ulei. Cand am ajuns in depozit, dupa ce terminasem de spalat, un coleg ma intreaba:

– Dar de ce n-ai coborat peria?

– Fiindca e plina de ulei si as fi transformat tot magazinul in patinoar.

– Deci tu nici macar nu ai spalat, doar ai udat asa…, zise el cu un ton plin de repros, dezamagire si dispret pentru fraierul care sunt ca nu imi dau seama nici macar de atata lucru.

As fi vrut sa-l intreb ce parte nu a inteles din: “E plina de ulei.” Dar e mai vechi decat mine si e viitorul sot al unei sefe, cea cu faina. Asa ca nu am zis nimic, am adoptat mutra de om vinovat, si mi-am spus ca prostia e amuzanta si ca eu ar trebui sa rad nu sa ma enervez. Nu prea mi-a iesit, ca era a mia oara in zi cand foloseam schema asta, dar am plecat repede si i-am lasat pe imbecili sa se lupte cu imbecilitatea lor si sa fie fericiti. Eu sigur sunt fericit pana maine, cand ii vad din nou.

De mici sunt asa

Acum e ora 4:53. In cateva minute o intind la servici. Dar nu pot sa plec inainte sa va impartasesc revelatia de sambata. Scriu acum fiindca duminica mi-a fost prea lene ca sa fac ceva, orice, asa ca nici macar nu am deschis mess-ul.

Eram sambata la servici si vad un grup de oameni, 3-4 adulti si doi copii, care misunau prin magazin. Aveau doua carucioare. Pe unul il impingea un adult, iar pe celalalt o fetita de vreo 5-6 ani. Baietelul, despre care am inteles din discutii ca nu era frate cu fetita, probabil era var sau vecin, tinea o mana in caruciorul impins de creatura mica si stresanta. Ea, cea din urma, Creatura, incepe sa piuie (a se citi “sa zbiere”) ca de ce nu-si scoate ala mana din caruciorul ei. Parca i-ar fi facut ceva daca avea mana acolo sau parca ar fi primit ea ciocolata daca avea un carucior fara maini in el. Dar, fiindca fetita este un animal precursor femeii, care, de cele mai multe ori face la fel, Creatura nu dorea decat sa i se faca pe plac asa, fara nici un motiv. Adica daca vrea ea nu e de ajuns?

Acesta trebuia sa fie un post scurt, dar m-am intins la vorba, asa cum fac intotdeauna (cei care au avut ocazia sa vorbeasca la telefon cu mine stiu ca e patologic). Ideea era ca de mici oamenii iti arata tot ce trebuie sa stii despre ei. Bineinteles ca rasare din acest post putin misoginism, dar despre asta alta data. Pana atunci dati-va seama ca am dreptate.

P.S. Scuzati greselile inerente, dar nu mai am timp sa recitesc ce am scris.

Tratat de puricologie (2) – Experiente-1

Eu nu am fost familiarizat dintotdeauna cu aceste animale sangeroase. Am avut motan de la 5 ani, dar acel motan a binevoit sa nu aiba purici. Nu stiu cum si nu imi propun sa dezleg misterul, dar nu avea. In schimb, experientele multiple care mi-au umplut existenta, au compensat aceasta pierdere de la inceputurile vietii.

Era una dintre multele nopti in care toti dormeau, adica mama si bunica, in timp ce eu imi faceam lectiile. Intotdeauna mi-am facut lectiile noaptea. Asta pana am descoperit ca noaptea se pot face alte lucruri mai interesante. Atunci lectiile s-au mutat la scoala, in pauzele dintre ore. Dar sa revin. Stateam cu picioarele sub mine, ca sa ajung mai bine la masa, si imi faceam temele, parca la matematica. Si deodata simt ca ma scarpina undeva pe picior. (De mentionat ca in acea perioada faceam foarte des intoxicatii de la diverse alimente care nu se intelegeau cu ficatul meu. Intoxicatiile se manifestau sub forma de bube scarpinacioase. Al dracului de scarpinacioase.) Deci nu m-am panicat, crezand ca iar am ingurgitat ceva ciudat.

Dupa putin timp, m-a scarpinat pe mana si, cand m-am uitat, am vazut ceva mare (cand esti mic totul in jur pare mai mare) care tocmai isi lua masa. M-am gandit eu ca, daca ii dau o palma din fundul silozului, asa, ca la tantari, rezolv problema. Zis si facut. Dar, cum probabil stiti, o astfel de dihanie nu decedeaza doar cu atat. Asa ca m-am lovit zdravan, iar bestia a topait voioasa in treaba ei, pe sub privirile mele pline de ura. Scena asta s-a repetat de mai multe ori pana cand, intr-un final apoteotic l-am prins cu cartea, asa cum omora Nica mustele cu ceaslovul. Doar ca eu nu am mai avut curiozitatea sa aflu daca l-am omorat sau nu. A doua zi dimineata m-am plans mamei si ea a omorat puricul care stateea cuminte si satul, dar viu, intre paginile cartii si probabil ma astepta cu dragostea pe care urma sa o simt eu peste ani cand asteptam 6 ore si 43 de minute la o intalnire. Atunci am vazut eu cum se face ca sa te asiguri ca ti-a murit dusmanul. 

Va urma…

Postari in vreme de criza

Oameni buni, m-am angajat si am rarit postarile pe blog. (Rarit e un eufemism, deoarece eu nu am mai scris nimic de macar o saptamana.) Nu am mai avut timp. Oricum, constat cu placere ca am fost mai vizitat cand nu eram aici decat in vremurile cand stateam calare pe refresh ca sa mai vad un comentariu, Acum imi pun intrebarea: “Daca mi-e asa de bine cand nu scriu, ce sa fac? Sa mai scriu sau nu?” Dar, fiindca si asa ziceam eu odata ca scriu pentru mine (si minteam) voi continua sa postez (mai des, sper).

Sa revin la servici. Am dat un interviu vineri, pe 23, cu cei de la Plus, magazinul acela mare, cu produse ciudate si de calitate indoielnica. (Sper sa nu citeasca nimeni de-acolo ce scriu eu aici, ca raman somer.) Oamenii de la interviu mi s-au parut… hai sa spun doar ciudati, asa ca m-am decis ca nu prea mai vreau sa lucrez acolo si am luat lucrurile putin la misto. Mi-au zis ca daca e ceva, ma suna sambata, iar daca nu, asta e, pace si fericire.

M-au sunat sambata, mi-au spus ca voi lua 800 RON salar si ca, dupa 3 luni, imi vor mari leafa la 950 RON si am devenit interesat. (Eu nu imi ascund venitul, ca vad o moda care se instaleaza miseleste printre conationali: nu mai zic nimic de salar. Daca vrea cineva sa-mi dea in cap in ziua de salar, il anunt ca e pe 9 a fiecarei luni, dar ca va trebui sa ma tortureze inainte, fiindca banii vor fi pe card la BRD si eu nu spun PIN-ul de la prima amenintare.) Si asa am inceput eu serviciul de marti (luni am semnat actele, si a fost considerata ca una dintre cele doua zile libere pe saptamana, cealalta a fost sambata). Deci marti a fost prima zi.

Job-ul meu e complex daca l-ar descrie ei si foarte simplu daca il descriu eu. Fiindca nu am prea mult timp de pierdut cu scrisul, il descriu eu. Trebuie sa fac orice e necesar pentru buna functionare a magazinului (sa asez marfa in raft la orice raion, sa dau cu mopul, sa spal, sa trec pierderile pe niste foi, sa joc la casa – mai tarziu, cand capat experienta – adica trebuie sa fac tot). Colectivul e OK, sefii sunt normali, nu cum am avut eu la Fidelio (un alt magazin ciudat unde am lucrat acum 10 luni). Deocamdata totul e bine. Doar ca vin cam obosit dupa 9 ore pe zi, in care ridic tot felul de cutii si stau mereu in picioare.

In legatura cu blog-ul, sper sa reusesc sa fac postari zilnice. Nu voi scrie eu in fiecare zi, dar editez mai multe texte in Word si dau Copy-Paste zilnic. Azi e ziua mea libera si ar cam trebui sa fac un stoc de articole, ca mai am liber abia duminica, iar atunci am examen.

Tratat de puricologie (1) – Specii

Bine v-am gasit dragii mosului. Astazi va voi impartasi din experienta mea nedorita in ceea ce priveste animalul hematofag cunoscut si sub numele de purice. Mai intai ne vom familiariza cu speciile de purici descoperite de mine. Apoi va voi dezvalui o parte din experienta mea, iar in final vom analiza comportamentul animalului in mediul sau natural. Hai sa incepem.

Puricele prieten: Acesta este un animal mic, de forma ovala, musculos si saritor (are doua picioare specializate pe sarit). Se hraneste cu sange si are obiceiul sa suga mult odata. De aceea este usor de prins si de storcit. Eu l-am denumit puricele prieten fiindca, in comparatie cu celelalte specii, acesta este cel mai putin suparator. Il prinzi repede si gata.

Puricele dracului: Este un animal foarte, foarte mic, care intuiesc eu ca ar avea tot doua picioare specializate la sarit, dar nu pot spune sigur, deoarece nu le vad. Javra asta de purice se hraneste in etape scurte. Musca si fuge. Se stie mic si e sperios. E foarte greu sa il prinzi. Mai intai trebuie sa-i castigi increderea. Te lasi muscat de doua-trei ori, apoi il prinzi si il storcesti.

Puricele mamii dracului: Asta e mai al dracului decat puricele dracului. E rotund si cred ca are patru picioare pentru sarit. Sare de rupe. Musca apasat si se misca repede. Este ca un fel de puricoid mutant, creat genetic, din cei doi de mai sus. Nu pot spune daca i-ar manca pe ceilalti. Nu am avut curiozitatea sa cresc purici. Dar aduna toate adaptarile la mediu ale celor doua specii precedente.  Solutia este unica: il prinzi si il storcesti.

Trasaturile generale ale puricelui sunt lacomia, mobilitatea in teren si veninul. (E ca Ace sau Bonux: mai curat, mai alb, mai stralucitor). La comia e o slabiciune. Pe aceasta trasatura se bazeaza strategi de vanatoare. Mobilitatea este arma lui de autoaparare. Sare ca sa nu poata fi prins. Veninul este ucigator. Nu pot sa-mi explic unde intra atata venin intr-un animal atat de mic. E mai ceva decat cobra sau vipera cu corn.

Noaptea sunt tampit

Nu stiu ce am, dar noaptea sunt tampit rau de tot (sau bine de tot, daca privim lucrurile dintr-o alta perspectiva). Nu stiu cum fac, dar mereu ma prinde ora 2 (cel mai devreme) in fata calculatorului. Acum e 2:25 si eu scriu pe blog in loc sa dorm ca toti oamenii intregi la cap. Nu mai spun ca maine am inteviu sa ma angajez pe undeva (detalii dupa) si ca trebuie sa ma trezesc la 7 dimineata ca sa fiu acolo la 9. Eu inca spun maine, cand e deja azi de mai bine de doua ore. Dar am o regula: pana nu dorm nu schimb ziua. Deci pentru mine inca e joi, cu toate ca stiu ca e vineri.

Ce fac toata ziua ca sa ajung sa nu dorm noaptea? Multe, dar toate incep pe la ora 12 (fiindca si noaptea dinainte a fost alba). Sunt ocazii speciale cand ma trezesc devreme ca sa ajung la pregatire sau la vreun interviu, dar recuperez pe parcurs. Adica intotdeauna dorm in timpul zilei. De fapt dorm in timpul serii, pe la 18, 19 si ma trezesc la 20 sa mananc si sa misun. Azi, dupa ce m-am trezit (la 20:34), am facut baie, am mancat, m-am jucat pe calculator, am vazut “In gura presei”, m-am jucat din nou, am citit cate ceva de pe un blog si m-am apucat sa scriu.

Mereu gasesc motive ca sa stau treaz. Acum doua zile am urmarit niste rezultate de la niste meciuri de fotbal de prin Mexic, pe care am pariat si am pierdut. Ieri mi-am zis ca nu am vazut de mult un film si, la ora 2 noaptea, m-am servit cu “American gangster”. Azi motanul meu dat cu trei randuri de prafuri/picaturi/spray, la care s-a opus violent, toate impotriva puricilor, mi-a facut cadou… Ghiciti ce? UN PURICE!!! Si eu sunt alergic la purici. Daca ma musca intr-un loc ma scarpina in trei. De aceea am imbibat javra de motan cu toate substantele. Fiindca doarme in pat cu mine si imi face cadouri, ca nu e prima oara. Dar voi dezvolta subiectul cu puricii intr-un articol intitulat “Tratat de puricologie”.

Acum imi imaginez cum voi arata eu maine la interviu. Ma voi aseza pe scaun si ma voi lasa examinat. Voi avea ochii rosii, fata cam trasa, palid-mort, voi picoti, iar din cand in cand voi avea tendinta sa ma scarpin, tendinta pe care o voi reprima cu un spasm si cu o grimasa de neplacere. Daca nu ma vor scoate cu paza afara ca pe un drogat periculos, imi vor spune ca ma suna ei mai tarziu. Si acel “mai tarziu” inseamna “niciodata”. Dar despre servicii voi scrie intr-o postare viitoare.

Singurul lucru bun pentru care nu-mi pare rau ca am mai pierdut o noapte este ca mi-am dat subiecte de articole pentru blog. Acum sa recapitulam:

Tratat de puricologie

Eu si serviciul

Interviuri – the making of

Programul meu la tv (trebuie sa-mi iau casti cat mai repede)

Poate as mai putea extrage cateva titluri din mintea mea somnoroasa, dar nu vreau sa risc. Cine stie ce scot. Voi scrie si ceva despre motivele reale pentru care imi place mie sa stau treaz noptea. Acum inchei ca mi-au ajuns cearcanele in dreptul maselelor si nu vreau sa coboare mai jos. Buna noapte!, voua care veti citi aceste randuri dimineata, probabil pana la 10. Si faza cu “Buna noapte” trebuie dezvoltata, ca e plagiat pe care vreau sa-l transform in Trade Mark, dar las totul pe maine.

Cei care ma viziteaza

Am un mesaj scurt pentru cei care viziteaza acest blog. De doua zile mi-am instalat un sistem care ar trebui sa numere cati vizitatori online sunt. Problema este ca in momentul in care fac aceasta postare imi arata ca sunt 24 de vizitatori. Eu cred ca n-au fost atatia in total de la inaugurarea blog-ului pana azi. De aceea ii rog pe toti cei care viziteaza pagina in ziua de 22.01.2009 sa lase un comentariu. Daca nu aveti ce spune introduceti doar un nume si doua, trei litere oarecare. Asa voi putea verifica datele pe care le afiseaza numaratorul de vizitatori. Va multumesc.